Psalmi 39

1  (Către mai marele cântăreţilor: Către Iedutun. Un psalm al lui David.) Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii, cât va sta cel rău înaintea mea.”

2  Am stat mut, în tăcere; am tăcut, cu toate că eram nenorocit; şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare.

3  Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă, şi am zis:

4  „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător Sunt.”

5  Iată că zilele mele Sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricît de bine s-ar ţinea.

6  Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua.

7  Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea

8  Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!

9  Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.

10  Abate-Ţi loviturile de la mine! Îmi iese sufletul sub loviturile mânii Tale.

11  Tu pedepseşti pe om, şi-l loveşti pentru fărădelegea lui: îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare.

12  Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrămilor mele! Căci Sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.

13  Abate-Ţi privirea de la mine, şi lasă-mă să răsuflu, până nu mă duc şi să nu mai fiu!