Plangeri 5

1  „Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi vezi-ne ocara!

2  Moştenirea noastră a trecut la nişte străini, casele noastre la cei din alte ţări!

3  Am rămas orfani, fără tată; mamele noastre Sunt ca nişte văduve.

4  Apa noastră o bem pe bani, şi lemnele noastre trebuie să le plătim.

5  Prigonitorii ne urmăresc cu îndîrjire, şi când obosim, nu ne dau odihnă.

6  Am întins mâna spre Egipt, spre Asiria, ca să ne săturăm de pâine.

7  Părinţii noştri, care au păcătuit, nu mai Sunt, iar noi le purtăm păcatele.

8  Robii ne stăpânesc, şi nimeni nu ne izbăveşte din mâinile lor.

9  Ne căutăm pâinea cu primejdia vieţii noastre, căci ne ameninţă sabia în pustie.

10  Ne arde pielea ca un cuptor, de frigurile foamei.

11  Au necinstit pe femei în Sion, pe fecioare în cetăţile lui Iuda.

12  Mai marii noştri au fost spânzuraţi de mâinile lor; Bătrânilor nu le-a dat nici o cinste

13  Tinerii au fost puşi să rîşnească, şi copiii cădeau sub poverile din lemn.

14  Bătrânii nu se mai duc la poartă, şi tinerii au încetat să mai cânte.

15  S-a dus bucuria din inimile noastre, şi jalea a luat locul jocurilor noastre.

16  A căzut cununa de pe capul nostru! Vai de noi, căci am păcătuit!

17  Dacă ne doare inima, dacă ni s-au întunecat ochii,

18  este din pricină că muntele Sionului este pustiit, din pricină că se plimbă şacalii prin el.

19  Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuieşte din neam în neam!

20  Pentru ce să ne uiţi pe vecie, şi să ne părăseşti pentru multă vreme?

21  Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară!

22  Să ne fi lepădat Tu de tot oare, şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?